Soarele se face din ce în ce mai puturos de acum până-n primăvară... Nu ne-am văzut când m-am trezit. Eu am fost mai rapid. "E o ceață oribilă. Să ai grijă la drum" era mesajul citit în grabă de la un omuleț drag, în timp ce încărcam bagajele în mașină, trezit de-a binelea de cafeaua de mai devreme pe care... nu am băut-o. Da. Cafeaua fierbinte vărsată pe tine te trezește mai rapid decât dacă o bei. Șitiai asta? Parcă am mai zis-o pe undeva... Revedere faină cu Alex, care-mi stârnește amintiri frumoase tot din locul unde aveam să mergem și acum, Cozia. Ni se alătură și Andrei, omuleț nou pentru mine dar cum ce se aseamnănă se adună, simțeam de parcă ne știam de ani de zile. Nimic nou în chestia asta pentru mine. Sunt obișnuit :)
După un drum lung și o urcare cu mașina de a amestecat tot prin mine pe drumul forestier, cabana ne-a întâmpinat într-un amurg târziu iar atmosfera era calmă și nu oferea nici cel mai mic indiciu despre ce avea să urmeze. Deschid portiera și imediat aerul de munte îmi pătrunde în cele mai adânci locuri din corp, suflet și minte. Vântul șuieră curajos prin brazi, iar un zâmbet drag ne iese în cale din ușa cabanei: bolșevicul, un om mult prea fain care are mult multe de povestit, ne anunță că mâncarea e gata. Bună idee, după atâta drum.
Ceața se instalase afară și totul era cuprins în mister. Aici sus, vremea este dificil de prognozat așa că ne puteam aștepta la orice. În zonă era anunțată oricum o vreme destul de capricioasă și poate din exterior pare că suntem kamikaze ieșind la fotografiat pe vreme rea, însă fotografia de natură te învață că imprevizibilitatea poate da naștere unor momente de neuitat, care pot genera imagini faine.
După un răsărit de soare timid, pe un vânt foarte puternic, m-am instalat în așteptarea caprelor negre care noaptea urcă spre vârf și coboară odată cu începuturile zilei. Vântul sufla cu putere, iar ceața făcea un spectacol fabulos în fața mea, ascunzând și dezvăluind crestele muntelui într-un mod foarte dinamic. Totuși, acea rază palidă de lumină din imagine, era singura pe care am văzut-o în dimineața aceea, vremea înrăutățindu-se semnificativ ulterior, când a trebuit să abandonăm pânda la capre negre și să ne refugiem în cabană.
Însă acest aspect nu ne-a ținut prea mult la adăpost. Vremea de afară ar fi ținut pe oricine în casă, nu și pe noi. Priveam pădurea pe geam, printre picăturile de ploaie care se scurgeau neîncetat, cum se apleca în toate direcțiile în voia vântului, apoi cum ceața ascundea aproape instantaneu acest spectacol, dezvăluindu-l ulterior ca mai apoi să ni-l ascundă din nou, în ciudă. N-am stat prea mult pe gânduri, realizezi asta. Ne-am echipat bine și ne-am făcut nevăzuți în ceață, dornici să vedem ce se ascunde dincolo... Vântul se întețise, antrenând toată pădurea. Puteam să-i simt forța și perseverența însă în același timp simțeam și rezistența muntelui care-mi dădea și mie mai multă încredere. Mă tot gândeam dacă voi reuși să fotografiez atmosfera asta, așa cum o văd eu, așa cum o simt eu. S-o simtă și alții mai târziu. Mi-aș fi dorit să văd și soarele. Mi-aș fi dorit? Îmi doream!
Mi-am propus încă de dimineață asta. Mă gândeam la raza aceea de lumină, triumfând victorioasă prin ceața și norii denși. Însă îmi doream mai mult de atât, nu știu de ce. Înaintând prin ceață, ajungem într-un punct de belvedere, unde Alex încerca să-i explice lui Andrei ce ar fi trebuit să fie acolo în abisul ascuns de nori. Nici eu nu mai țineam minte exact cum arăta zona, dar priveam în vidul alb și simțeam vastitatea învăluită în mister, amintindu-mi de zilele însorite care mângâiau odinioară crestele astea.
Ne propunem totuși să înaintăm și să explorăm mai mult, în ciuda vremii care nu anunța nimic bun. Nouă începea să ne cam placă, însă nu și aparatelor foto care ușor ușor își cam arătau limitele de rezistență la vremea rea. Aveam un 70-200 f4 + tc 1.4x montat pe un Nikon D500, iar camera îmi afișa diafragma maximă posibilă tot f4, în ciuda tc-ului, semn că este ceva în neregulă la contactele electronice. Așa că am pus camera foto în rucsac și am folosit exclusiv telefonul mobil pentru fotografie.
Însă, în ciuda perseverenței noastre, vremea părea să câștige teren, alimentându-ne convingerea că ziua era compromisă din punct de vedere fotografic. Ne-am trezit cu o ploaie zdravănă fix pe o pantă foarte abruptă în pădure, la coborâre spre cabana Armăsarul, așa că am abandonat și am luat-o ușor ușor spre cabana Cozia.
Priveam ploaia pe geamul cabanei în timp ce totul era agățat la uscat, inclusiv camerele foto. Mă simțeam ca în tribuna unei arene, în care se luptau pentru supraviețuire mai marii eroi. Brazii încercau din răsputeri să stea drepți în fața loviturilor repetate ale vântului, apa curgea șiroaie dinspre vârf, inundând potecile și parcarea din fața cabanei, ceața densă puse stăpânire pe luptă, lânsându-mă doar să-mi imaginez ce se întâmpla acolo. Nu mai vedeam nimic, doar auzeam tunetele profunde venite din ceruri. Mă simțeam un pic dezamăgit, dar gândul îmi era în continuare la raza aceea de lumină pe care am văzut-o de dimineață și tot speram să văd lumină din nou.
Dar în ciuda situației, în aer era un iz de speranță. În mintea mea, răsuna un proverb latin, "Finis origine pendet" care prin traducere înseamnă " sfârșitul depinde de început". Oare am început bine totul? Am gândit corect de la început? Am sperat oare de la bun început că lumina va ieși totuși? Conștient nu, dar la nivel de intuiție, da. Simțeam că ceva avea să se întâmple. Mi-am dorit asta prea mult ca să se termine așa, îmi tot repetam în minte... Mă uit din nou pe geam... și așa a fost...
Andrei a ieșit primul, urmat de mine la scurt timp. Am ieșit din cabană, afară ploua și bătea vântul, iar lumina aceea bătea printre brazi, direct pe cabana de vis-a-vis în pragul căreia, stătea boșevicul și fotografia cu telefonul spectacolul din fața lui, ridicându-și gluga și strigând spre mine "fugi! că-l pierzi!". Nici nu eram încheiat la șireturi și doar o minunte a făcut să nu-mi rup gâtul pe acolo alergând într-un suflet prin bălți spre capătul drumului unde se deschidea întreg peisajul, chiar pe marginea prăpastiei, cu câinii în urma mea și geaca descheiată, cu aparatul foto într-o mână și în cealaltă prinzând picăturile una câte una...
Tot efortul nostru de peste zi, toată speranța din noi, a fost simțită de natură și ne-a răsplătit cu un spectacol fabulos care a durat sub 4 minute, în care atât vântul cât și ploaia au stat, cât să vedem asta...
Finis origine pendet.