Vântul șoptește, cerul se cerne, păsările țin curs spre sud... Toamna dă semne de dor pentru aceste meleaguri. A început migrația de toamnă, iar cerul s-a umplut din nou cu aripi, unele noi, altele care au văzut multe tărâmuri deja.
Stau pe marginea văii și privesc în depărtare mâncând un măr. Gândurile îmi sunt departe de locurile astea unde sunt acum, sufletul e cu mine. Azvârl cotorul mărului în vale iar pentru că peisajul în sine nu ar fi fost suficient să ofere un spectacol, o gaiță prinde aproape din zbor cotorul într-o superbă acrobație. Zâmbesc, privesc cerul și mă ridic ștergându-mi șezutul de pământ. Mai privesc odată...
Închid cortul, încui mașina, îmi iau rucsacul și camera și mă fac nevăzut în pădure. Jos, este plin de viață și pășesc cu grijă să nu calc vreun gândac. Fiecare are drumul său și nu-mi stă în fire să-i schimb destinația. Poate cineva îl așteaptă... îmi spune mintea. Pe drum, aud tălăngile oilor muntelui...
Intru în pădure și sunt cuprins de o liniște profundă și plăcută, pe care am resimțit-o mai bine când m-am oprit pe loc. Se auzea ici colo câte un ciripit rătăcit și câte un trosnit de copac în bătaia vântului. În rest, nimic. Doar inima mea și lumina...
Caut ciocănitoarea de munte, pe care doar am văzut-o mai demult însă nu am apucat s-o fotografiez. Pășesc în liniște pe potecă. Pădurea este din ce în ce mai deasă și întunecată și îmi fac un pic griji în ceea ce privește lumina pe care o am la dispoziție pentru a fotografia.
Din adâncuri, printre copaci, se simte un aer rece, dar plăcut...
După o oră de perindat prin pădure, nici urmă de ciocănitoare. Însă erau câțiva fluturi tare faini, care se tot jucau în bătaia soarelui printre crengi. M-am așezat pe burtă și am încercat să stau un pic de vorbă cu ei. Nu prea au stat locului și cu greu am putut să-i urmăresc prin vizorul camerei, neavând la mine decât teleobiectivul de 500mm. La un moment dat, unul din ei se face nevăzut în spatele unui copac și eu încercam să-l găsesc cu privirea prin vizorul camerei. Și atunci... magic happened...
...din nou acel moment de conexiune pe care îl iubesc atunci când fotografiez viața sălbatică. Nu zicea nimic, nu mișca, doar se uita către mine. Eram la aproximativ 6-7m de ea și totuși m-a acceptat fără prea mari bătăi de cap, continuându-și treaba ca și cum și eu făceam parte din pădure...
De aceea eu mereu povestesc când am ocazia, cât de fain este să fii omul pădurii, omul muntelui, omul plajei sălbatice, omul lagunei și deltei...omul naturii... Este o trăire foarte frumoasă, o experiență unică să te simți acceptat de viața sălbatică și s-o urmărești îndeaproape ca la documentarele de la televizor. Lucrul acesta se întâmplă când ai respect față de natură, te simți responsabil și faci în așa fel încât animalele să nu simtă prezența ta sau să nu te perceapă ca pe un pericol. (bineînțeles nu este cazul cu urșii). Fă liniște, nu lăsa nimic în urmă decât pașii și nu lua cu tine decât fotografii și experiențe care șlefuiesc omul din tine...
Înaintez pe cărare spre traseul către Vama Buzăului, un traseu mult mai rar folosit de oameni comparativ cu cel care duce spre Muntele Roșu (acum sunt în Munții Ciucaș apropo). Adulmecând liniștea, aud un strigăt neobișnuit pentru aceste meleaguri: prigorii. Caut un luminiș și aștept... foarte puțin...
Erau cu sutele... Și ele zburând spre sud. Este deja jumătatea lui August și sejurul lor se cam termină, spre tristețea mea bineînțeles. Zburau încet și foarte sus, în grupuri mari. Ciripitul lor inconfundabil îmi suna acum doar a "la revedere" iar eu spuneam un simplu "mulțumesc". Am făcut o singură fotografie. Apoi am privit... și am trăit... căci ce a urmat a fost pe cât de trist pe atât de spectaculos...
Da. Și berzele pleacă, cu sutele, cu miile. În liniște și ordine. Tot un singur cadru, urmat de priviri în depărtare și rămas bun. Îmi vine să le spun să-mi dea un semn când ajung cu bine... însă va trebui să aștept acest semn până în primăvară, când vor reveni și ne vor bucura din nou. Mai e până atunci. Mă ridic, trag adânc aer în piept, îmi iau camera și îmi continui pașii mai departe în pădure cu gândurile mele...
Semne de toamna...